Româncele care au îndurat coşmarul temniţelor comuniste: „M-am trezit paralizată de frig, cu obsesia morţii“

Foste deţinute politice care au trecut prin calvarul închisorilor din primii ani ai regimului comunist au oferit posterităţii mărturii şocante despre condiţiile de viaţă de neimaginat la care au fost supuse.

Foamea, tortura fizică şi psihică, mizeria şi umilinţele nu au lipsit din tratamentul la care regimul cominist şi-a spupus deţinuţii politice. O mulţime de femei au trecut prin calvarul închisorilor primilor ani de comunism, iar mărturiile lor despre anii de detenţie sunt emoţionante.

Lena Constante (1909 – 2005), o artistă româncă, trimisă în închisoare pentru 12 ani de autorităţile comuniste şi eliberată în 1962, a relatat despre condiţiile inumane la care a fost supusă. Frigul şi foamea au afectat-o cel mai cumplit.

„Dar eu sunt tot în carceră. De data aceasta când s-a făcut seară, mi s-a împins în celulă o saltea de paie. O pânză de sac pe jumătate umplută cu paie. Carcera era atât de mică, încât o parte din saltea rămânea înghesuită spre zid şi ţinea loc de pernă. în sfârşit, stau întinsă. Adunată. Un fetus. Fără pătură. Mi-e foarte frig. Dar oboseala, totuşi, mă doboară. (…) Mă trezesc strivită de zidurile de ciment. Paralizată de frig. Cu dureri peste tot şi cu obsesia morţii. Să mor… Aş vrea să mor… Evadarea? Ce ironie! Realitatea mă frânge. Mă încleştează. îmi sfarmă oasele. Îmi zdrobeşte creierul. De data aceasta, frigul îmi vine în ajutor. Mă scol în picioare. Suferinţa frigului acesta a depăşit orice.Mi-e frig în pântece. Frig în piept. Am un acces puternic de tuse”, scria Lena Constante, în cartea „Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România. (Humanitas, 1992)

Foamea eternă

Într-un acelaşi volum de memorii, fosta deţinută politică relata despre suferinţele cauzate de lipsa mâncării.

„Prima mea pedeapsă, foamea. Timp de 400 de zile. Mi-a fost foame timp de 400 de zile. O foame de fiece clipă. Umilitoare. Bestială. O foame care-mi frământa burta, înjunghia pântecul cu crampe, scălda obrazul cu lacrimi. Primeam trei căniţe de apă pe zi. Dimineaţa, prima ceaşcă era socotită drept micul dejun. La prânz, a doua însoţea singurul fel de mâncare al prânzului. Într-o farfurie de metal, două-trei îmbucături de carne pluteau în lichidul dubios. Carnea era uneori înlocuită cu câteva bucăţele de cartofi, şapte- opt prune uscate sau trei linguri de paste sau mămăligă. La şase seara aceeaşi mâncare şi a treia ceaşcă cu apă. Foamea mă chinuia şi zi şi noapte. Singur visul izbutea să îmi dea iluzia îndestulării. După visul întoarcerii acasă, visul hranei este al doilea vis celular”, scria Lena Constante.

În Penitenciarul de femei de la Miercurea Ciuc, autoarea remarca nesfârşitul zumzet provocat de glasurile femeilor care, închise câte 40 într-o celulă şi neavând altceva de făcut, vorbeau continuu.

„Juisările verbale izbuteau să creeze până şi legături sexuale. Apropieri pe care acolo le-am înţeles şi le-am considerat destul de fireşti, între femei foarte tinere, lipsite de raporturi sexuale normale sau între femei şi fete tinere, lipsite cu totul de experienţă. În libertate, toate cele câteva pe care le-am bănuit s-au măritat repede şi duc o viaţă normală”, scria Lena Constante, în volumul „Evadarea imposibilă, Penitenciarul de femei Miercurea Ciuc, 1957 – 1961” (Ed. Humanitas, 2013)

Patimile Elisabetei Rizea

Elisabeta Rizea (1912 – 2003) a suportat 12 ani calvarul închisorilor regimului comunist. Mărturiile sale dezvăluiau suferinţele fizice la care a fost supusă în timpul anchetelor. „Era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Cum ziceţi să-l iert? Nu pot! M-a dus patru soldaţi acasă. M-a dus şi m-a pus în pat. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, aici, ca cum dai cu ceva, aşa, oleacă de vânătaie. Da aici în jos eram dungi şi niagră ca bluza. Şi dungi făcută, dungi cât mâna. Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat.“, relata Elisabeta Rizea, în cartea „Din volumul Elisabeta Rizea – Povestea Elisabetei Rizea, ediţie îngrijită de Irina Nicolau şi Theodor Niţu (Editura Humanitas, 1993).

Elisabeta Rizea a fost torturată pentru a spune unde se ascundea în munţii Făgăraşului gruparea de rezistenţă anti-comunistă. „Îmi faceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic”, relata femeia din satul Nucşoara.

Loading...